Acum ca am implinit si eu o anumita varsta , stau si ma gandesc aiurea , cat de dor imi este de anumite vremuri . De vremurile " copilariei " mele. Si am pus copilarie intre ghilimele, pentru ca am copilarit pana tarziu , si continui sa o fac.
Nu aveam tehnologie, nu imi complicam existenta cu internetul si cu telefonul si cu comunicarile "artificiale" ca sa le zic asa.
Mi-e dor de liceu , de tampeniile zilnice , de entuziasmul si extremele adolecentei. Mi-e dor de 9 pietre , de omu negru , de ascunselea, de sotron , si de toate astea care nu le mai vezi acuma pe strazi . Mi-e dor de picioare julite, de coate vesnic bulite , si de Tom si Jerry.
Mi-e dor de voluntariatul meu pe la diverse Organizatii Non Guvernametale . Ce daca eram doar folositi , ma simteam importanta , ma simteam folositoare pentru ceva . Am inceput prin a aduna gunoaiele si deseurile de pe malul marii , lasate in urma de toti taranii . "Cineva trebuie sa faca si asta " imi spuneam. Si adunam cu sacii , ne jegaream , ne dureau toti muschii pana terminam o plaja , aveam febra musculara vreo 3 zile , si dupa aia o luam de la capat .
Am continuat prin a baga , tot voluntar , plicuri despre protectia mediului in cutiile postale ale scarilor . Si luam orasul la pas, cartier cu cartier , strada cu strada, alee cu alee . Aveam un hobby , mi se parea interesant , credeam si speram sa contribui la "educatia" oamenilor in privinta mediului . Dupa aia , plantam copacei . Prin parc ... Si multe altele care acum nu imi mai vin in minte.
Am continuat voluntariatul 4 ani la o organizatie care se ocupa de persoane adulte cu probleme psihice patologice grave : schizofreni , depresivo-maniaci , dependento-afectivi ,anxiosi . Aici chiar ma simteam utila . Faceam ce puteam , cum puteam , cand puteam . Ajutam. Si asta era foarte important . Pentru mine si pentru ei . Pregateam totul , impreuna cu echipa. Cele mai frumoase erau perioadele dinaintea sarbatorilor. Pregateam cadourile , bradutul , desenele, puneam suflet cu totii in aceste " proiecte ", si aveam o satisfactie enorma cand vedeam de cat de putin este nevoie pentru a face o mana de oameni sa rada si sa zambeasca . Binenteles , ca existau si crize , si atacuri de panica, si de multe ori eram nevoiti sa chemam salvarea, si plangeam in ziua aia, si mi se parea nedrept ce se intampla , si ma revoltam impotriva tuturor care erau sanatosi , si nu puteam lua lucrurile ca atare .
Acum nu mai am putere sa ma revolt , nu mai am nervi sa consum , si nu mai am energie sa organizez.
Si seara mergeam la bere , la distractii , la remy pe bani , la licitatie pe tigari , cu orele, cu noptile, cu diminetile . Nu isi complica nimeni existenta cu messul , cu mail-ul , cu facebookul.
Viata era atat de simpla si de frumoasa fara tehnologie , incat mi-e groaza si mi-e scarba ca nu mai am nici un hobby . Ma inspaimant cand realizez ca nu mai am nici un plan de zi , ca nu mai ajut pe nimeni , nici macar cu o vorba buna, ca mi-am pierdut anumite valori si principii.
Nu mai sunt multumita de stilul meu de viata, si m-as retrage undeva , intr-un colt in care sa nu conteze banii , sa nu conteze tehnologia , unde oamenii zambesc si ajuta .
Nu. Nu sunt demodata , nu sunt ignoranta , pur si simplu nu sunt de acord cu graba in care traim , cu graba in care NU mai avem timp sa simtim, in care nu mai avem timp sa zambim .
Mi-e dor de barurile "copilariei" mele . Mi-e dor de prieteniile adevarate , alea face to face , in care razi unul de altul , te certi , plangi impreuna, iubesti impreuna. Nu astea din zilele noastre , cand abia mai apuc sa schimb 3 vorbe pe mes cu prietenii, o data la 3 zile . Si vorbesc de prietenie adevarata, nu de falsitatea care o simt zilnic in jurul meu , de ipocrizie si de minciuna, de socializarea fortata in care nu ma pot adapta.
Mi-e scarba cand realizez ca oamenii au devenit niste roboti , si o fac din comoditate , din lene si din frica de a nu fi raniti .
Vreau sa traiesc mai simplu , si exact asta voi face !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu